Rătăcire

0
429

S-a pierdut adânc, în neguri

Clipa cea fatală-n care,

Omul a crezut că poate

Să cuprindă-n limitare

Nu nelimitarea toată,

Însă, numai o fărâmă,

Din lumina orbitoare,

Care-odată îl ființase

În afară de durere

Și de-angoase și de spaime…

 

Omul a-nvățat, prostuțul…

Doar atâta, cum să meargă…

Și-a crezut că va fi-nstare

Și s-alerge și să zboare…

Și-a chemat, nefericitul!

Pe toți frații săi din lume

Și-mpreun-au pus la cale

Să înalțe zid de ceară ,

Turn din bețe de chibrituri…

Să-și înjghebe idealul

Și s-ajungă la lumină…

 

Zis’ făcut s-au pus pe treabă

Și-au croit din fier și aripi

Le-au cioplit din piatră tare,

Și le-au pus cu toții-n spate

Și-au dat mâna întru fală

Și s-au avântat deodată

Ca s-ajungă la fărâma…

Din lumina orbitoare

Din nelimitarea însăși

Ca să zboare întru cele…

Mai presus de-a lor putere…

 

Pentru-așa naivitate,

Pentru-a fi-ncercat să zboare

Cu aripi din piatră tare

Și c-au vrut ca să cuprindă

Taine-adânci și pentru care

Nu erau ei încă gata,

Lumina le-a fost orbire

Și prilej de rătăcire

Între ei unul cu altul

Și cu sine fiecare…

Și față de tot și toate…

 

Cum spunea, s-a pierdut clipa

Când acestea se-ntâmplară

Iară omul încă-ncearcă

Să se regăsească singur

El pe sine, rătăcitul…

Și pe-aceia ce-altădată

I-au stat alături în faptă

Și aduși ei împreună

Să ajungă, în sfârșit

La acel inaccesibil

Le-o fi poate-odat’ sortit…

Stanciu Dragoș-Ioan

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here